Istoria credințelor și ideilor religioase – Mircea Eliade (recenzie)

Istoria credințelor și ideilor religioase (recenzie)
Volumul 2, De la Gautama Buddha până la triumful creștinismului
Mircea Eliade, Editura Polirom 2011, traducere de Cezar Baltag

Când am citit coperta interioară a cărții am fost puțin surprins de faptul că o lucrare a unui mare savant român este tradusă în românește. Am aflat că acest fapt a fost necesar deoarece lucrarea originală a fost scrisă în limba franceză, ca de altfel multe dintre lucrările lui Mircea Eliade (1907-1986).

Și acum, dincolo de sentimentul de mândrie națională, trebuie să admitem că Eliade aparține întregii lumi, el fiind universal și inegalabil. Un savant universal care totuși s-a format în excepționala școală românească din perioada interbelică, apreciată și adoptată ca model de multe alte țări, mai puțin de noi românii.istoria credintelor si ideilor religioase

Despre Mircea Eliade se pot spune foarte multe și nu cred că aș mai termina recenzia. Dar cred că toată lumea îl cunoaște. Iar pentru cine nu știe prea multe, poate citi pe Wikipedia – vezi aici.

Istoria credințelor și ideilor religioase este una dintre cele mai cunoscute lucrări pe plan mondial, Mircea Eliade fiind considerat un „monstru sacru” în domeniul istoriei religiilor.

Am ales pentru recenzare volumul al doilea al operei, pentru că acoperă ca și perioadă istorică exact budismul și creștinismul, două dintre cele mai „sentimentale” religii ale lumii, religii care fac apel la trăirile interioare cele mai profunde ale omului.

Lucrarea începe cu Capitolul șaisprezece – Religiile din China Antică, pentru că numerotarea capitolelor este începută practic în primul volum și se continuă apoi în celelalte volume ale lucrării. Ultimul capitol din volumul 2, la care mă refer, este Capitolul treizeci – Crepusculul zeilor, deci acest volum conține cincisprezece capitole, ca și primul volum.

Dacă încă nu ai citit nimic de Mircea Eliade, pot să îți spun că are un stil încântător. Chiar și în această lucrare de istorie el își păstrează stilul. Deși este o lucrare științifică, este relativ ușor de citit, pentru că Eliade „povestește” foarte frumos.

Am citit multe lucrări de istorie, unele de-a dreptul „frumoase” și ușor de citit, altele „grele” ca o mâncare ce îți provoacă indigestie. Nu dau nume, dar efectiv unii istorici scriu încâlcit și complicat. Nu este cazul Istoriei religiilor a marelui savant român.

După „trecerea în revistă” a credințelor din China Antică, sunt câteva capitole legate de India și religiile ei, țară de care Eliade a fost fascinat și a cărei cultură și-a lăsat amprenta și asupra culturii savantului român.

De altfel una dintre lucrările lui Eliade se numește chiar așa, India (publicată în 1936), iar anii petrecuți chiar acolo, la Universitatea din Calcutta, au însemnat mult pentru formarea ulterioară a marelui savant.

Totuși nu-l putem nicidecum acuza pe Mircea Eliade de subiectivism privitor la religiile Indiei, pentru că Istoria credințelor și ideilor religioase apare în perioada 1976-1983 , deci la deplina maturitate a autorului, atunci când era deja o personalitate mondială, iar stilul său obiectiv și foarte bine documentat nu poate fi pus la îndoială.

Trei capitole (17, 18 și 19) sunt dedicate în special budismului, religie „inventată” în India, dar o religie „exportată”, pentru că cei mai mulți dintre indieni la ora actuală nu sunt budiști, iar cei mai mulți budiști nu locuiesc în India.

După o incursiune în religia romanilor (cap. 20), a celților, germanilor, tracilor și geților (cap. 21) și în doctrinele legate de mitul lui Orfeu și de dezvoltările lui Pitagora (cap. 22), Eliade revine la India (capitolele 23 și 24). El de fapt urmărește și cronologia evenimentelor istorice, nu numai faptele legate strict de religiile lumii.

Personal am fost mulțumit să aflu pe scurt și câte ceva despre religia tracilor și geților, strămoșii noștri, deoarece dacii din ei se trag. Chiar dacă izvoarele istorice scrise care se referă la ei nu sunt prea numeroase, am aflat că geții se considerau nemuritori, fapt pentru care erau atât de viteji în luptă și atât de temuți de adversarii lor.

Începând cu capitolul 25 (Suferințele iudeilor: de la apocalipsă la exaltarea Torei), vom intra pe tărâmul religiilor monoteiste, religia vechilor evrei fiind trunchiul din care s-au dezvoltat ulterior creștinismul și islamismul, cele mai mari religii din lume (ca număr de credincioși) la ora actuală.

Promisiunea mântuirii apăruse însă în ideile elenistice (cap. 26), văzută ca mântuire individuală. Va fi apoi preluată de creștinism, subiectul ultimelor capitole din carte, cu excepția celui de-al 27-lea, dedicat unor Noi sinteze iraniene.

Citisem demult, în vremea copilăriei, în anii când tocmai descopeream lectura, poveștile cu zei și eroi din Legendele Olimpului (Al. Mitru), iar mai târziu, în anii maturității, m-am tot întrebat de ce grecii, care aveau un sistem mitologic foarte închegat, foarte bine pus la punct, au renunțat pare-se atât de ușor la zeii lor și au adoptat cu fervoare creștinismul. În ultimul capitol al cărții, capitolul treizeci intitulat Crepusculul zeilor, se pare că am găsit, cel puțin în parte, răspunsul la această întrebare.

Răspunsuri la multe alte întrebări se pot afla din cartea lui Mircea Eliade, în funcție de ce dorește fiecare să afle. Eu consider că este o lucrare care nu ar trebui să lipsească din biblioteca nici unui iubitor de cultură, pentru că este o lucrare fundamentală.

Multumesc Târgul cărții pentru exemplarul oferit pentru recenzie!

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s